252dsn / cer. doar o exaltare


Ani la rând, în rând cu lumea de dincolo, am privit în jos. Mergeam în jos, trăiam în jos, visam în jos. Într-o zi obiceiul meu, sătul de bolovani, gropi şi morminte, gârbovit de gravitaţia dintre trup şi negru, m-a părăsit. A descoperit că există sus şi din acel moment, ca o memorie pierdută, am rămas fără obicei. Am pornit de la zero şi am învăţat să privesc cerul. Cu greu, am ajuns la o mie. Cerul e cel mai greu de privit. E ca o respiraţie profundă, şi cel obişnuit cu orizonturi superficiale nu ştie să respire. Vidul din plămâni e metastaza golului din suflet.

Mă uit la cer de câte ori o cer ochii. Cerul e stupefiant: timpul se dilată, pupila se dilată, omenirea se contractă. Irisul devine cristalin, sângele pulsează nobil, inima împrumută ceva albastru. Trec la starea de spirit: gândesc la indigo, mi-e visul rogvaiv. Toată fiinţa – un satelit natural – se învârte în jurul cerului, cu fiecare zi mai transparentă, mai imaterială, mai aeriană. Am renunţat la toate obiceiurile terestre. Numai dacă, într-o noapte, s-ar inversa cerul cu pământul, aş avea motive să privesc din nou în jos.

Nia Damian, Degustătorul de visuri

5 thoughts on “252dsn / cer. doar o exaltare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *